Dupa o pauza iar scriem pe blog,

Draga tovarase,

Mi s-a intamplat acum vreo trei zile sa ma trezesc in fata unei usi larg deschise catre exterior, scara blocului: intunecata ca s-au ars toate becurile in afara de unul si duhnind a pestele gatit de baba de la doi. Nu mai tin minte exact de ce am deschis usa, poate din cauza supradozei de tusine, calmante, sau chiar alcolul ( cam mult) din sange, dar important e faptul ca am reusit sa o tin deschisa. Lucru greu de executat de multi dintre locuitorii acestei tari, prea frumoasa ca sa fie locuita si innegrita de noi. Un fapt sigur e ca am stat cu usa aia deschisa destul de mult, si printre momentele in care nu ma gandeam la nimic ci doar priveam tavanul sau vreo musca ce strabatea balutrada neagra, imputita si plina de grasime provenita de pe mainile celorlalti locatari, amatori de parizer, salam victoria, sau bomba: branza de burduf (amatori de senzatii tari), am avut si momente in care totusi gandeam cat de cat, aici nu pun la indoiala faptul ca activitatea mea cerebrala a scazut fata de momentul delicat cu muscoiul de pe balustrada, dar in sinea mea realizam totusi ca gandeam, asta e important. Singurul gand pe care astazi mi-l aduc aminte aproape integragal este urmatorul : ce ar fi daca pe primul locatar pe care il zaresc coborand, urcand sau omorand muscoiul cu care stabilisem o legatura atat de intensa, il voi invita inauntrul apartamentului meu obtuz la un ceai sau halba de coca-cola®, iar dupa ce acesta patrunde in scorbura mea eu il voi incuia inauntru pe o perioada destul de lunga pentru musca de pe balustrada, si-l voi obliga sa traiasca ca mine macar pentru cateva clipe. Din pacate nu va trai ca mine, ci doar va analiza din punctul lui de vedere modul in care eu imi omor timpul, timp care tot ticaie si noi nu auzim acel ticait si tot nu realizam ca totul s-ar putea sfarsi intr-o clipa, nu din cauza vointei lui dumnezeu cum spun babele sau plictisitii de preoti, ci din cauza noastra, noi ne cream si sfarsim viata, doar nu credem ca noi ajungem sa o sfarsim, iar in schimb ne folosim de cea mai mare si veche scuza, destinul sau dumnezeu pentru a evita o trimitere directa la esecul nostru. Victima mea, cu care nu voi ma comunica din cauza actiunii mele, poate doar din priviri scurte si pline de teama, respectiv indiferenta va reusi sa scape din "lumea" mea, dar in afara de certitudinea faptului ca de acum in colo e mai sigur sa iei liftul va realiza ca nu este singurul om care isi traieste viata diferit de turma cum credea pana acuma, va ajunge la concluzia ca turma defapt nu exista.
O tragedie s-a petrecut in viata mea, musca a decedat din cauze inca necunoscute, dar din fericire am reusit sa descopar cadavrul neinsufletit si sa-i ofer un loc demn de personalitatea sa.
Acuma se odihneste intr-o cutie de chibrituri pe un atlas, langa mine. Rest in peace musca....